Aceasta este, de fapt, definiția imaturității afective, care se poate manifesta prin credințe precum:

„Nu pot trăi singur(ă).”

„Singur(ă) nu sunt de nimic.”

„Celălalt este răspunzător de fericirea mea.”

„Eu sunt răspunzător(are) de fericirea celorlalți.”

„Suntem o singură ființă.”

„Suntem identici.”

„Celălalt e totul pentru mine. Dacă ne-am despărți, aș muri.”

„Trebuie să fiu totul pentru celălalt.”

„Celălalt trebuie să fie întotdeauna disponibil pentru mine.”

„Celălalt trebuie să fie singura mea grijă.”

„Trebuie să fiu singura grijă a celuilalt.”

„Când doi oameni se iubesc, trebuie să trăiască totul împreună, să-și spună totul, să nu-și ascundă nimic.”

„Celălalt există ca să mă împlinească.”

„Trebuie să-l împlinesc pe celălalt.”

„Celălalt trebuie să se poată baza pe mine oricând.”

„Trebuie să mă pot baza pe celălalt oricând.”

„Trebuie să fiu persoana cea mai importantă pentru celălalt.”

Dacă am avea de-a face cu niște copii, aceste certitudini ar fi perfect firești:

părinții trebuie să se ocupe constant de ei, să le asigure protecția, hrana, liniștea, securitatea emoțională.

Însă, aici este vorba despre adulți.

Nimeni nu mai trebuie să îi hrănească, să îi îngrijească, să le cânte cântecele de leagăn, să îi ridice atunci când cad sau să le aline rănile pentru a le securiza mediul.

Această etapă ar trebui să fie deja depășită.

Totuși, persoanele care suferă de imaturitate afectivă sunt încă în așteptarea unei figuri protectoare — o ființă care să fie mereu acolo:

un „zeu personal”, un „înger păzitor”.

Sylvie Tenenbaum